Cred ca mi-a revenit pofta de scris. Sanc'iu Danielei, fara de care placerea de a scrie intr-un blog se ofilea incetul cu incetul. Si, ascultand o melodie audiata de curand la TV, probabil ca mi-a revenit in minte ceea ce gandeam candva: oricati prieteni crezi ca ai avea, la final constati ca esti singur pe lume. Ai parinti, frati, rude, amici, etc. Da, si?

Uita-te in jur, cate familii se destrama, cati copii isi bat parintii, cati parinti isi lovesc copiii, cati frati se omoara. De prieteni nu mai pomenesc. Acolo e un teritoriu mai vast, cu evenimente si mai controversate. De la ei te poti astepta cam la orice. Desi nu-i judec. Daca familia se poarta intr-un asemenea fel cu tine, ce vrei sa ceri de la prieteni?

Lectia asta o retraiesc continuu. Mereu spun ca m-am invatat, ca nu mai pun atata suflet, ca voi fi mai detasata a doua oara, ca voi fi mai rece si ma voi ascunde dupa o masca plata. Si mereu fac opusul. Iar la final regret totul. Dar de-aia traim. Sa gresim, regretam si apoi sa mergem mai departe. Singuri.

Cand te nasti esti singur. Cand traiesti constati ca, desi faci parte din grupuri, ramai la fel de singur. Cand mori, mori singur.